Uneori, îmi iubesc meseria

– Puteţi să vă lăsaţi lucrurile aici, în dulap. Imediat vă aduce doamna asistentă un halat şi nişte cipici. Când sunteţi gata, veniţi după mine.

Am avut emoţii. Mari. Nu ştiam ce aveam să văd, nu ştiam cum avea să fie. M-am aşezat pe un scaun, rotindu-mi ochii de jur împrejur peste eprubete, sticluţe, microscoape, sterilizatoare, incubatoare. Mă uitam la ea, blondă şi frumoasă, cum nu putea o clipă să stea locului.

– Vorbim imediat ce termin aici. Mai am două paciente şi apoi mă ocup de dumneavoastră. Dacă vreţi, puteţi să veniţi să vă uitaţi şi dacă aveţi întrebări, aici sunt!

Nu reuşeam să-mi dezlipesc ochii de la geamul micuţ, din colţul laboratorului, ce comunica direct cu sala de operaţii. Din timp în timp, o voce striga totul în regulă la mine! Apoi, doar sunete de instrumentar metalic şi rece. Şi iar vocea care striga la mine în regulă.

După nici zece minute, o mână s-a ivit prin gemuleţul deschis şi a lăsat un recipient micuţ pe care Marilena Băluţă, embriloaga cea blondă şi frumoasă de la clinica Panait Sârbu l-a luat cu gingăşia cu care o mamă îşi ia puiul de mână. Apoi, a început procedura. Căutarea. De partea cealaltă a gemuleţului, totul se încheiase. Acolo începea aşteptarea.

– Mai am pe cineva şi gata, stăm de vorbă!

În uşă a apărut o femeie. 39 de ani. Exact ca mine. S-a aşezat cuminte, pe un scaun,  cu ochii lipiţi de ecranul unui calculator deschis în faţa ei.

– Il vedeţi? Ăsta e. Aseară erau doi, dar din păcate, pe unul l-am pierdut. Dar nu-i nimic, ăsta care ne-a rămas arată perfect şi are toate şansele. Haideţi cu mine în sală.

Am rămas în pragul uşii şi mă uitam la ea cum îşi ţinea mâna pe burtă, ca orice femeie care tânjeşte ca nevăzutul şi neştiutul din pântecul ei să se tranforme în viaţă. Şi am sperat din tot sufletul ca picătura aceea din recipientul minuscul, picătura pe care am văzut-o cu ochii mei şi pe care doctoriţa blondă şi frumoasă a făcut-o acolo, în laborator, să poată peste câteva luni să fie iubită, mângâiată, ţinută în braţe, legănată, ocrotită cu aceeaşi iubire cu care instinctiv, femeia din faţa mea îşi tot ducea mâna la pântecul până acum sterp.

Când am ieşit pe stradă, după reportaj, primul gând a fost să sun acasă. Să văd ce face Ana mea. Să o aud, să o ştiu, să-i spun că o iubesc, să-i spun puiul mamii de o mie de ori, abţinându-mă să plâng de mila tuturor celor care stau la coadă, în clinici şi spitale, sperând că de data asta va fi cu noroc. Şi din păcate, sunt mulţi. Din ce în ce mai mulţi, în condiţiile în care vârsta la care femeile aleg să devină mame e din ce în ce mai înaintată, stresul vieţii din ce în ce mai mare şi alimentaţia mai plină de E-uri. Cam unul din şase cupluri are probleme de infertilitate. Şi mai grav, amânând momentul la care doresc să aibă copii, multe din aceste cupluri nici nu ştiu că au probleme, iar când descoperă este deja prea târziu. Şi totuşi, speranţă există. Doar la Clinica Panait Sârbu s-au născut peste o mie de prunci prin FIV.

Al doilea gând a fost să vă spun şi vouă povestea de mai sus şi să scriu aici, negru pe alb, ca să pot să-mi aduc aminte când simt că lucrurile merg prost: îmi iubesc profesia! În zile ca asta, cu oameni ca cei pe care i-am cunoscut de dimineaţă, să fii jurnalist e un privilegiu! Pentru că noi vedem uneori minuni! Pentru că, dacă totul va fi bine, astăzi am văzut cu ochii mei cum un copil minuscul, făcut într-o eprubetă, şi-a găsit în sfârşit liniştea în pântecul mamei. Şi dacă credeţi în poveşti, atunci permiteţi-mi să fiu eu ursitoarea cea bună care să spună prima dorinţă: să te faci mare, puiule! Căci de iubit, vei fi iubit cu siguranţă!